Într-o cutie, da. Ca să știi ce reprezintă acest lucru, trebuie să îi cunoști semnificația. Apariția calculatorului este asemănată din multe puncte de vedere cu apariția tiparului. Mulți teoreticieni afirmă că apariția noilor tehnologii de editare a textului au avut un impact covârșitor asupra întregii culturi, presupunând o nouă situare paradigmatică. Sigur, de la apariția primelor computere, semnificația și rolurile acestora au îmbrăcat diferite forme: de la simpla unealtă de procesare textuală la un mijloc de transmitere a unor informații. Două computere reprezentau în momentul apariție lor două sisteme individuale, fără posiblități de interconectare a lor. Transmiterea primelor două litere de pe o mașină pe alta în sistemul Arpanet (vezi detalii aici) a coincis cu o nouă transgresare a tematizărilor. De la primul computer operaționabile electric, ZI, conceput de germanul Konrad Zuse în 1938, până la interconectarea mașinilor de procesare a fost doar un pas de câțiva ani, însă semnificația a fost una colosală. Sunt autori care precizează faptul că intrarea în perioada tehnologiilor informației a influențat în mod decisiv și a influențat, la rândul ei, practicile artistice.

Impact major asupra practicilor artistice

Ce faci cu un calculator? Inițial, într-un univers închis, fără conectivitatea la internet, posibilitățile unui utilizator erau limitate. Calculatorul ca simplă ustensilă de făcut ceva anume.

Performance-urile realizate înainte de anii ’90, care poziționau televiziunea în tandem cu alte device-uri, re-simbolizate ulterior, au aplicat un fel anume de semnificare întregii comunicări. Artiștii au fost ajutați de producția hardware, care le-a propus noi device-uri, iar pătrunderea în mainstream a internetului a reprezentat adevăratul salt paradigmatic. Apariția primelor browsere (Mosaic, dezvoltat în 1992 și lansat în 1993, redenumit mai apoi Netscape Navigator, în 1994– cel mai popular browser al lumii, și Internet Explorer, răspunsul Microsoft, venit abia în 1995) l-au condus pe utilizator într-un nou spațiu, un spațiu al cărui potențial va fi exploatat abia după dezvoltarea web 2.0.

Instalarea în cyberspace a presupus instalarea într-un nou limbaj, într-o nouă cultură. Dacă tiparul realiza o conexiune completă om – idee, scriitura prin intermediul tastaturii creează o alterare a mesajului. De la “omul este una cu ceea ce a așternut pe foaie”, se ajunge la “a gândi prin intermediul computerului, ecranului și prin metafora ferestrei”. “Mâna tastând” gândește altfel decât “mâna scriind”, ziceam eu într-un articol publlicat în ceva revistă academică, iar acest lucru a devenit posibil încă din momentul apariției hypertextului, termen conceptualizat de Ted Nelson în 1963, alături de hypermedia.

Interfațarea la computer construiește o externalizare din textul așezat cu mâna pe hârtie, utilizatorul venind să (re)gândească hypertextul prin intermediul tastaturii și monitorului. Mai apoi, conectarea computerului la rețea conferă noi valențe acestei situări, întrucât intervine schematismul metaforei ferestrei, ca și paradigmă deschizătoare într-un spațiu lipsit de spațiu, în cyberspace. Computerul se transfigurează dintr-o simplă unealtă de producție (production tool – în anii ’60) într-o mașină media universală în sensul de unealtă folosită nu numai pentru producție, ci și pentru distribuție, playback, depozitare (storage).

Momentul este fixat de Lev Manovich în anul 1995, când are loc Ars Electronica Linz și când se are loc introducerea/ conceptualizarea termenului net-art. Sosirea internetului a reprezentat nu numai această transformare radicală, ci și “cel mai material și vizibil semn al globalizării”, spune Manovich. Mesajele au scăpat în deschisul oferit de rețeaua internet în momentul cuplării/ conectării computerului. Până atunci, utilizatorul manipula hypertextele într-un solipsism în interiorul căruia putea să gândească asupra produsului său prin intermediul ecranului. Dedublarea este posibilă prin interfațare.

Proiectul Xanadu (vezi mai multe aici) a fost dezvoltat în 1960, însă trivializarea mesajului nu a intervenit decât în momentul apariției World Wide Web, este de părere Nelson.

Rețeaua hypertextuală poziționează user-ul într-o cultură dominată de un nou limbaj, un metalimbaj. De fapt, hypertextul este un metalimbaj, însă Ted Nelson nu avea cum să efectueze o prognoză încă din anii ’60 asupra a ceea ce urma să se întâmple după intrarea în mainstream a internetului, a conectării la rețea. Momentul conceperii limbajelor programatice reprezintă structurarea unui nou tip de limbaj, unul universal. Acesta a venit să-și asume această sarcină a universalismului exemplificat în browser, în ceea ce vedem cu toții pe internet. Cu toate acestea, ceea ce scapă vederii este tocmai limbajul programatic, lăsând în lumină pentru majoritatea dintre noi imaginea transfigurată de browser. Este nevoie de o situare în interiorul limbajului programatic pentru decriptarea codului, a ceea-ce-este, nu a ceea-ce-arată. Cu alte cuvinte, ceea ce este clar, concis și bine formulat este limbajul programatic, iar ceea ce devine interpretabil este imaginea – urmă lăsată de acesta în browser. Aici mă refer la imaginea produsă de un limbaj într-un context (textul în browser apare altfel decât în editorul HTML, de exemplu). Schema ar presupune ca propoziția, în calitatea ei de imagine a realității, să reprezinte un model de realitate al realității.

Textul explodează înspre un deshis, înspre ceva ce nu este el însuși. Chinul pulsional al traducătorului, care-și dorește în mod disperat să treacă textul într-un alt sistem, se lovește de bariera intraductibilității textului. Proba străinului propune dorința traducerii, însă traducerea este proastă de la bun început, vorba lui Paul Ricoeur, date fiind elementele intraductibilului cu care este presărat textul inițial. Există un soi de rezistență în fața muncii (le travail) de a traduce, iar sarcina traducătorului, de a transmite mesajul dintr-un idiom în altul, devine aproape imposibilă. Ce este traductibil și ce nu? O identitate de sens perfectă între două texte este imposibilă, însă același Paul Ricoeur aduce în discuție echivalența logică pre-asumată. Ca atare, ceea ce voi așeza în editorul web este echivalent, nu și identic, cu ceea ce voi vedea în browser. Ceea ce văd în editorul HTML (HyperText Markup Language) se transfigurează în browser, se traduce. Cititorul va veni să satisfacă pulsiunea traducerii prin re-traducerea continuă a textului afișat pe ecran. Ceea ce este supus unui polisemantism este nu textul din editorul web, ci ceea ce mi se afișează mie în browser. Interpretarea și înțelegerea textului pornesc de acolo, întrucât nimeni, în afară de autor, nu are acces la textul din editor (excepție făcând aici actele de hackerism). Este unul dintre motivele întemeiate de a discuta despre un universalism al limbajelor de programare, ca pretenție de științificitate.

“Orice imagine digitală poate fi înțeleasă ca și informația vizualizare – descoperind paternuri care conțin reprezentări numerice (De exemplu, o imagine cu rezoluția – HD – 1920 x 1080 conține 2.073.600 de pixeli sau 6.220.800 valori distincte RGB – ceea ce face greu de înțeles paternurile pe care aceste mulțimi de numere le pot reprezenta, dacă vei analiza direct numerele. Computer hardware și software “vizualizează” o asemenea imagine, cartografiind numerele într-o grilă de valori de culori)”(Manovich, post Facebook, 6 noiembrie 2012)

Cum înțelegem limbajele

Ce trebuie să facem pentru a înțelege mecanismele funcționării acestor limbaje de programare și a modului în care utilizatorul a pătruns în spațiile virtuale, prin conectarea computerelor la internet?

“Pentru a înțelege logica new-media trebuie să ne întoarcem la știința computerului. New media indică un nou stadiu în teoria media. Se trece de la media theory la software theory” (Manovich, 2001, 12)

Prin aceasta, de fapt, se încearcă o înțelegere coerentă a ceea ce este new media după explozia software, cauzată și de ieșirea din închisul oferit de “carcasa” computerului. Experienţa spaţiului virtual este văzută ca o de-geometrizare a intuiţiei şi gândirii .

O imagine pe un site reprezintă pentru noi doar o imagine, pentru un programator, însă, aceasta este suma unor coduri. Limbajul cod a născut o altă problemă de percepție: este fie un text literar, fie un cod destinat exclusiv inserării sale într-o mașină (editor). Un text presupune scrierea pentru citirea sa, după John Hersey. Scrierea este un act de comunicare, însă pentru realizarea acesteia este nevoie ca subiectul care primește mesajul să realizeze înțelegerea. După Hersey, machine-code poate fi citit doar de specialiști bine pregătiți, antrenați sau programatori. Din acest punct de vedere, dacă un text nu comunică, nu este text.

Scriitura literară este destinată unuei audiențe universale, cum o numește scriitorul, însă a aplica acest aspect și cazului particular al machine-code precupune ca audiența să fie extinsă și la nivelul mașinilor, care sunt capabile să decripteze codul. Implicațiile sunt și de ordin socio-economic în acest caz. Stabilirea codului conceput pe computer drept text literar în legea copyright-ului ar fi avut efect nu doar asupra dualismului tipului de audiență (om – mașină), ci și asupra unei mulțimi de inadvertențe între corporații și audiența independentă. În anii ’70, decizia extinderii în SUA a copyrigt-ului asupra codului a fost mai mult una pragmatică, decât estetică, însă a avut și efectul perceperii codului ca o expresie creativă. Mai mult, codul sursă (source code) este cel care a făcut analogie și cu discursul.

Dincolo de aceste accepții, totul se mișcă în jurul unei bătălii a metaforelor, a modului în care codul este perceput. Momentan, open culture propune posibilitatea publicării codului sursă sau accesul gratuit la acesta, în așa manieră încât utilizatorii pot ajusta conținutul existent (licența GPL sau Debian, sistemul universial cu distro Linux). De altfel, acesta și principiul evoluției în software, după cum ne spune și Keith Curtis în After Software Wars. În fapt, totul se rezumă la cum anume vedem codul: ca text, ca discurs sau ca mașină. Este ceea ce s-a întâmplat cu legea copyright-ului în SUA. Ulterior s-a ajuns în situații gen SOPA sau ACTA, iar organizațiile au început să militeze pentru drepturile și libertățile utilizatorilor internetului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *