Un sistem este funcționabil, fără erori, atât timp cât este invizibil, adică toate procesele rulate nu “fac zgomot”, sunt neafectate. În momentul în care există disfuncționalități, apar zgomotul și erorile. Dezacorduri care produc mișcări vizibile.

După descoperirile din biologia moleculară și celulară, finalul secolului XIX a dus la sedimentarea științifică a virologiei, oamenii de știință confirmând posibilitatea transmiterii unor agenți patogeni invizibili la microscop. Contagiunea diferitelor boli transgresează corpul uman înspre câmpul digitalului. Anomalia sistemului perfect funcționabil este asimilată cu un virus sau vierme, despre care s-a constatat că se poate replica și transmite de la un corp-de-unitate la un altul, de la o mașină computațională la alta. O distincție importantă ar fi nașterea virusului informatic. Anomaliile apărute în sistem sunt coduri scrise, experimente de laborator scăpate sau puse în sistemul însuși. După lansare, autorii acestora au constatat similaritățile cu simptomatologia virusoidă din virologie: agenții patogeni digitali sunt autonomi, operează pe cont propriu (sunt vii), se replică în sistem. Virușii devin mașini auto-reproducătoare și auto-replicante. Infectarea se produce prin fiecare copie nouă concepută de virus, iar evoluția sa după faza scrierii este similară mașinilor-autopoietice – termen folosit de Francisco Varela și Humberto Maturana în : Autopoiesis and Cognition: the Realization of the Living  (prima ediție – 1973, a doua 1980) pentru definirea unui sistem închis capabil să se producă pe sine.

Virusul scris este deja un act de devenire, unul care este capabil să se rescrie autonom, să se replice și să-și împrăștie copiile în rețea. În acest mod, virusul este o celulă vie, o mașină-autopietică.

“Punctul de vedere al descrierii unor astfel de unități din-afară, de către un observator, pare că violează cerința fundamentală pe care Varela și Maturana au pus-o pentru caracterizarea unor astfel de sisteme: și anume, că sunt sisteme închise autonome, auto-referențiale și auto-constructive – pe scurt, sisteme autopoietice, în termenii lor” (Beer Stafford 1980, Prefața Editorială – V).

Același autor, Sir Stafford Beer, aprecia contribuția celor doi, Francisco Varela și Humberto Maturana, din patru perspective: biologică, cibernetică, epistemologică și psihologică. Ceea ce este mai interesant este tocmai faptul că virusul poate fi văzut simultan și ca mașină autopietică, și ca mașină allopoietică. Franceso Varela și Humberto Maturana definesc mașina allopoietică drept cea care produce altceva decât pe sine însuși, diferit de autopoietic. Acest aspect ar presupune o identitate perfectă între virus și copia sa, o identificare deplină, tocmai pentru a justifica auto-producerea. Replicarea în sistem ar fi echivalentă cu contagiunea unuia-și-aceluiași, adică a unui singur virus. Ca atare, computerul este infectat nu cu 1000 de viruși, ci cu virusul X replicat în mii de copii. Mașina autopoietică își păstrează identitatea prin autonomie și diversitate, care devin provocări esențiale ale fenomenologiei sistemelor vii, notează Varela și Maturana în chiar introducerea Autopoiesisului (The Organisation of the Living).  

Virusul, ca mașină autopoietică, “generează și își specifică propria organizare prin operațiile sale ca sistem de producție a propriilor componente, și face aceasta într-un ciclu nesfârșit al componentelor sub condițiile perturbațiilor continue și compensației perturbațiilor” (Varela & Maturana 1980, 79). Procesul fenomenologic de (re)constituire constantă a virusului se realizează prin replicările care regenerează unitatea sistemului – mașină. Totuși, perceperea virusului ca sistem viu conduce în mod direct la perceperea lui ca mașină autopoietică. ADN-ul virusului digital este codul, scriitura codului. Organismele vii dispun de coduri genetice, în care se înscriu anumite caracteristici. Codul se transmite, se scrie și se creează organismul –virus, capabil de autonomie și replicare. Reproducerea unității unui sistem autopoietic este o problemă cu trei elemente: replicarea, copierea și auto-reproducerea. Cea mai apropiată de mecanismul virusului este replicarea, adică generarea de unități distincte de sine, însă identice între ele. Foarte apropiată de producerea repetitivă, replicarea în versiunea Varela & Maturana diferențiază produsul replicat de ceea ce produce, de producător, în contextul în care semnătura virusului original este identică cu cea a copiilor sale. Nota trasată de autori este că replicarea se face independent de autopoiesis, văzut ca un mecanism-proces.

Auto-reproducerea este identificată cu autopoiesisul însuși. O altă distincție relevantă este dată de apariția mutațiilor.  Referirile la perturbații și deformarea unui sistem autopoietic nu sunt suficiente pentru a explicita transformările care au loc în timpul unei mutații. Virusul – mutant devine altceva decât îl semnalase scriitura – semnătura sa inițial.  Anomalia devine anomalia anomaliei sau meta-anomalie a sistemului, iar produsul în forma aceasta pare a fi mai aproape de formula sistemului allopoietic. Mutațiile sunt deja conținute în spațiul genetic al posibilităților, ca atare, nu este nimic ieșit să comun să le considerăm combinări de 0 și 1.  Sistemul binar digital: 0 și 1, preluat din logica booleană. Luciana Parisi precizează în “Extensive Abstraction in Digital Architecture” faptul că schimbările neașteptate pot fi percepute drept schimbări calculate ale posibilităților.

În cazul de față, replicările repetate conduc la o distincție esențială: virusul a devenit complet diferit de forma sa inițială. “Virușii sunt entități care își replică în mod constant diferența lor” (Galloway & Tracker. Ceea ce contează este infectarea spațiului/ al rețelei.

“Dacă o epidemie are succes în ceea ce privește replicarea și răspândirea, atunci (rețeaua) devine gradual o rețea distribuită, în care fiecare nod al ei poate infecta un alt nod” (Tony Sampson).

Într-un astfel de mediu al atacurilor invizibile se instalează panica și paranoia. Securitatea computerului este simbolul sănătății corpului, însă mulțimea de organisme invizibile ochiului așteaptă momentul eliberării de sub cenzura scriiturii. Frica lansată de insecuritate se instalează treptat la nivel colectiv, după ce anomalia a devenit mediatică. Ceea ce a deschis portița a fost transformarea computerului într-o ustensilă accesibilă tuturor. Ieșirea sa din laboratoarele de cercetare și construirea unor programe software din ce în ce mai prietenoase a condus la paralizia insecurității.

În etapa închisă, contagiunile virale nu au captat atenția utilizatorilor home edition, iar acest lucru s-a datorat în primul rând rolului computerului. Virușii și viermii au devenit elemente ale securității, iar aceasta din urmă parte integrantă a unei ecologii a culturii rețelei. Primele atenționări și mediatizări ale acestor anomalii au fost revendicate la nivelul scrierile SF și ecranizărilor. Nuvelele din anii 1970 au fost primele apariții ale virușilor de computer, însă mediatizarea propriu-zisă s-a petrecut după evenimentul Morris . Termenul vierme a fost propus pentru prima dată în scrierea science-fiction The Shockwave Rider a lui John Brunner în 1974. Autorul a intuit perfect capacitatea unui vierme de a se auto-propaga într-o rețea.

Virusul este perceput într-o manieră darwiniană, supus unui anume tip de evoluție caracteristică organismelor vii. De altfel, Fred Cohen nu îl vede ca pe ceva static, mecanic-tehnologic, ci pe ceva mai mult asemănător unui organism viu, de tipul unei celule care este caracterizată de două elemente relevante: reproducerea și evoluția. Supus tranzitivității, mașina – virus produce, se (re)produce și evoluează, dezvoltând o rețea virală cibernetică. Fiecare punct nodal reprezintă o replică sau copie a virusului, iar evoluția sa poate conduce către o schimbare de față, o mutație: virusul inițial nu mai este identic cu ceea ce a devenit el după replicările în lanț. O monocultură este întotdeauna un risc, precum monocultura din lumea biologic.

“Un virus sau alt program poate distruge întreg sistemul într-o monocultură din lumea biologică și unii autori argumentează că ne situăm în același risc în lumea software. În timp ce monocultura ar putea reprezenta un risc, a dispune de diferite baze de coduri nu este în mod necesar un ajutor: orice nou, neprevăzut anterior poate provoca daune tuturor bazelor de cod. Zidurile dintr-un castel pot opri un om, însă nu sunt concepute pentru a stopa elicoptere sau ghiulele” (Keith Curtis).

foto: pixabay.com