De la Jules Verne până la Isaac Asimov sau van Vogt, a existat pasiunea pentru ştiinţă. H.G. Wells a influenţat decisiv science-fiction-ul prin romanele „ştiinţifice” pe care le-a editat între 1895 şi 1901. Acest fapt a dus de fiecare dată la o situaţie singulară prin subiectul abordat, lucru care a provocat o explozie a numărului de lucrări apărute în perioada intitulată Golden Age pentru literatura science-fiction (anii ’50-’60 ).

Dar, hei, avem în față un adevărat situs epistemologic al conceptului de „ficţiune”. Ulterior, s-a putut discuta chiar despre apariţia unor probleme legate de filosofia ficţiunii. Ceea ce este foarte important în situaţia de faţă este distincţia operantă între ficţiune şi imaginar. Folosirea primului termen este legată de singularitatea tehnologică ce rezultă din progresul ştiinţei, în vreme ce al doilea termen cuprinde mai curând un aspect mitic, simbolic.

Limitarea impusă de către filosofia imaginarului

Distincţia ficţiune-imaginar este accentuată tocmai în momentul în care intervine sistematizarea impusă de către filosofie în cazul celui din urmă termen. Astfel, pe lângă faptul că vom avea în vedere resorturile istorice ale acestei probleme, trebuie menţionată şi insistenţa constituirii sau fundamentării transcendentale care se aplică în ambele cazuri.

De fapt, din această cauză se poate discuta despre o posibilă limitare venită tocmai din zona care ar trebui să reprezinte deschiderea spre o altă lume. Imaginarul poate să creeze o gramatică a spaţiului traductibilă printr-un consens conceptual, însă distincţia real-posibil-ca-imaginar încă funcţionează şi la acest nivel. Ceea ce cred că este mai important este tocmai menţinerea imaginarului în cadrul unei limite, iar din punctul acesta porneşte ideea depăşirii acestei graniţe.

Aici, practic pare că se opreşte demersul filosofiei imaginarului: la a trata un decupaj istoric al unei teorii sau la a surprinde fundamentul transcendental al imaginaţiei. Aplicarea ideii în textul propriu-zis nu face decât să relativizeze caracterul ideatic iniţial. Şi, totuşi, avem în faţă un aspect naratologic sau textual car se pliază peste ceva ce ar fi trebuit să meargă dincolo de textul ca atare. Fiecare sistem filosofic reprezintă dintr-un anumit punct de vedere o posibilitate de existenţă a lumii reale. Deci, judecând fiecare posibilitate ca ficţiune, vom spune că orice sistem filosofic este el însuşi de fapt o ficţiune. Ficţionalul merge, aşadar, mai departe trecând şi în registrul ştiinţei, simbolicul său dobândint o reprezentare mult extinsă şi textuală. Spaţiul imaginarului, care nu este imaginarul propriu-zis, este reconfigurat de spaţiul fictiv-virtual printr-o replicaţie extinsă. Sistemul funcţionează pornind de la poetica reveriei a lui Bachelard şi ajungând până la ontologia heideggeriană.

Imaginarea ficţiunii

Realizarea unei gramatici a spaţiului este deja o problemă care ţine de textualitate, însă fictivul este prezent şi aici prin „fictivizarea” actului de expunere ca atare. Este clar că avem în vedere o separare printr-un paralelism de planul realităţii, văzut ca plan referenţial. Realul este presupus ca fiind ceea ce este adevărat, iar aparentul este lăsat în seama ficţiunii care oferă din acest punct de vedere posibilităţi de existenţă. Lumea virtuală este deci o lume posibilă, însă se poate ridica chestiunea ontologică: fiinţele ficţionale sunt entităţi ontologice?

Este foarte probabil ca descifrarea textuală să conducă la crearea unor iluzii care sunt încărcate de implicaţii psihologice. În acelaşi timp, analizele semiotice pot conduce la o viziune analitică asupra conceperii scrierii, iar deschiderile sunt multiple de aici înainte.

Rigiditatea exitentă în cazul ştiinţei ficţiunii este substituită de o plasticitate şi mobilitate artistice în ceea ce priveşte filosofia. Temporalizarea existentă iniţial este transfigurată, devenind atemporalitate. De fapt, acest „spaţiu” este aproape unul poetizant, întrucât  s-ar părea că nu există limitare, iar această aparenţă devine un fapt cert dacă mintea umană rămâne „suspendată” aici. Translucidităţii referenţiale îi corespunde acum o fictivizare completă.

Operarea imaginilor virtuale-fictive

Reprezentarea mentală este una de natură imagistică, însă imaginile pot fi de mai multe tipuri. Ceea ce este mai interesant este tocmai imaginarea imaginilor  care nu au un referent real. Operele science-fiction sunt pline de asemenea lucruri care nu dispun de un reprezentant real, iar imaginile lor „circulă” sub diferite forme. Este o chestiune care ţine de referenţialitate, pe de o parte, iar pe de altă parte, totul este un joc care se distribuie la nivelul textului – ulterior la nivel mental. Obiectul lipsit de referinţă nu există în realitate, însă totuşi se vorbeşte despre „unicorn” sau despre astfel de creaţii care dispun şi de imagini (reprezentate sub diverse forme).

Este destul de clar că o astfel  de imagine este o emanaţie a minţii umane, de aici caracterul ei fictiv, însă este interesantă constituirea ca atare a imaginii. Aspectele de posibilitate sunt prezente şi aici deoarece acceptarea unor astfel de existenţe duce la realizarea unei lumi ficţionale, care se desfăşoară în mod simultan/alternativ cu cea reală. Componenta logică este suprimată tocmai din cauza imposibilităţii de „funcţionare” a planului ontologic corespunzător. Mai mult, ceea ce mintea umană reuşeşte să creeze este reprezentat de către ştiinţă. Forma este elementul care diferă, iar conţinutul este aproximativ.

Ei bine, de ce o filosofie a ficțiunii?

Din crâmpeiele de natură practică: aplicaţii în filosofia filmului, filosofia limbajului, în poetică sau în tehnologie (incluzând aici posibilităţile deschise către domenii ca matematica sau cibernetica). Desigur, pe lângă toate aceste posibilităţi, trebuie menţionat aportul la resemnificarea filosofiei ficţiunii.

foto: pixabay.com