Tema igienei digitale a devenit una curentă în era mașinilor digitale și a corpurilor cibernetice, devenind treptat o formă de gândire computațională. Simultan, totuși, aceasta s-a transformat și într-un trend, un act psihotic de protejare împotriva unor atacatori necunoscuți.

Intrușii încep să pătrundă din exterior spre interior. Computerele interconectate la rețea sunt atacate din interior, întrucât acolo este plasat virusul. Mecanismul este văzut ca un act de vandalism sau sabotaj, iar securitatea individuală a computerului este serios afectată. Platforma virușilor de computer este o mașină auto-transmisibilă. Ca atare, securitatea vizează în mod explicit controlul patogenilor, anomaliilor și paraziților digitali.

Virușii capabili de auto-replicare au afectat serios infrastructura computațională abia după conceperea primelor rețele. Adică, fix prima perioadă după etapa închisă, atunci când experimentele se făceau în laborator, fără conectări.

“În 1975, când majoritatea computerelor erau insule izolate care comunicau între ele prin schimbul magnetic de casete sau dischete, cu conexiuni de modem folosite în mod special de terminale la distanță care accesau un computer central, riscul pus de un program malicios precum ANIMAL era mic și putea fi cu ușurință oprit. Astăzi, când Internetul împletește toate computerele de pe Pământ în interiorul intercomunicării și tapițeriei cooperative, lecțiile oferite de ANIMAL sunt mai relevante decât oricând” (Manuel DeLanda, 2007).

Animal este un virus scris în aprilie 1975 de către John Walker pentru UNIVAC 1108 – sistem de operare construit pe platforma de 36 de biți. Predecesorul său, UNIVAC 1107, a fost creat în 1962, tot pentru sisteme care rulau pe 36 de biți. Programul funcționa similar unui joc, în care utilizatorul era atras, iar virusul punea întrebări pentru a descoperi la ce animal se gândea user-ul. Programul PERVADE crea în acest timp o copie în fiecare direcotr la care utilizatorul avea acces. Răspândirea sa se făcea cu evitarea unor stricăciuni pricinuite computerului, până la punctul terminus, iar oprirea împrăștierii se putea face printr-un upgrade al sistemului de operare (OS). Practic, Pătrunzătorul ANIMAL a reprezentat primul Trojan în sălbăticie.

Intențiile nu au fost din start malicioase, scriitorii de viruși fiind mai aproape de net-artiștii din anii 1990, mai curând, decât de hackerii sau activiștii extremi din spațiul online.

Virusul Creeper din anul 1971 a fost un program-experiment capabil de auto-replicare în sistemele care rulau TENEX, ca sistem de operare. Mesajul virusului îl făcea vizibil utilizatorului: “I’m the creeper, catch me if you can!”, iar programul Reaper a fost conceput pentru a-l șterge. Marea problemă a fost aspectul incontrolabilității unor astfel de programe. Securitatea era legată de controlul lor, însă din momentul deschiderii computerelor spre conecționism, programele malițioase au devenit incontrolabile.

Situate în deschisul rețelei, acestea au reușit să se împrăștie până au devenit o problemă reală, o chestiune media. Atenția publicului s-a direcționat spre fețele virușilor, ale creatorilor lor. Securitatea internă a computerelor a reprezentat un interes real pentru cercetare încă din 1960, însă fără un impact major în sfera medialității.

Algoritmul de funcționare Matrix

Reculuri ale securizării rețelelor prin intermediul unor programe (santinelă sau cod-program digital) au survenit până către finalul anilor ’90. Voi lua exemplul filmului Matrix (1999): agenții din Matrix sunt apărătorii securității rețelei, sunt cei care se asigură că totul se derulează conform programărilor. Algoritmul lor de funcționare este: totul trebuie să ruleze conform codurilor, fără erori sau anomalii. Programele obsolete sau cu erori de scriere sau funcționare sunt dezactivate, făcute invizibile pentru funcționarea mașinii – computer. Din acest punct de vedere, ceea ce reprezintă anomalia este chiar omul, modul său de raționare fiind rudimentar pentru tipul de algoritmizare propus de computer.

Fluxul proceselor perfect funcționabile ale mașinii este întrerupt de o eroare, de o anomalie, de un program malițios. De aici se instalează paranoia securizării fluxului informațional.

“Aceasta înseamnă să limitezi accesul persoanelor autorizate, controlând fluxul de informație părților terțe, să fii sigur că accesul la bazele de date este controlat și securizând liniile de comunicare împotriva zgomotului, care în acest caz nu se mai referă la zgomotul fizic al structurii informaționale a canalului, ci la încercările malițioase de a întrerupe și fura din flux date confidențiale”. Jussi Parikka, 2007.

Fizicalitatea (in)securității este transgresată de noile medii software. De la atacuri prin intermediul dischetelor sau cd-uri se trece la atacuri prin rețea, inițial cea în care sunt interconectate un număr restrâns de computere și mai apoi rețeaua – Internet. Acum, suntem cu toții aici, interconectați. Paradigma aceasta ne-a oferit un nou tip de gândire în privința computerelor conectate, unul care a venit la pachet cu actul psihotic al securizării. Când ieși în rețea, trebuie să ai grijă pe unde vei umbla. Nomadismul tău îți poate crea mari probleme.

foto: pixabay.com