Termenul cyborg se referă la un organism cibernetic, un sistem om-maşină autoreglabil. Acesta este de fapt un hibrid om-maşină în care părţile maşinii devin substituiri ale integrate sau care acţionează drept completări ale organismului pentru a spori potenţialul de putere al corpului” (Lucia Simona Dinescu pe Featherstone şi Burrows, 1995).

Cyborgul ar fi un fel de ajustare a corpului, un fel de upgrade operat la nivelul corpului. Calculatorul însuşi este un astfel de element de upgrade, iar în momentul în care subiectul interfaţează cu acesta se declanşează automat ambele procese: avatarizare prin interfaţare şi cyborgizare prin protezare. Katherine Hayles utilizează termenul cyborg cu precădere, în vreme ce Lucia Dinescu resimte nevoie unei scindări: constituirea unui avatar prin interfaţarea la ecran reprezintă un upgrade aplicat umanului – interfaţare a umanului, însă întreg procesul de avatarizare nu este protezarea însăşi, căci cyborgizarea vizează protezarea umanului. Eu cred  că primul proces este un fel anume de protezare, prin care subiectul este upgradat şi ajutat să facă ce nu putea de unul singur în realitatea „reală”.

Modelul „cyborgilor printre noi” este exemplificat de Lucia Dinescu prin Stephen Hawking, vezi site-ul hawking.org.uk, sau prin Kevin Warwick, kevinwarwick.org, care şi-a implantat anumite cipuri computerizate pentru amplificare sistemului nervos. Introducerea subiectului în realitatea virtuală este similară ipostazierii în faţa unui alter-ego. Luându-și o nouă față, eul pleacă în cyberspace, devine un adevărat nomad, cutreierând tărâmurile virtuale. Acest nou statut al subiectului în realitatea virtuală mă trimite cu gândul la unul dintre curentele actuale tari, prin ceea ce asumă, – post-umanismul. Pentru Katherine Hayles, întrebarea esenţială ţine mai curând de modul în care se va realiza atingerea acestui nou prag. Din ce în ce mai mult, întrebare nu este dacă vom deveni postumani, căci postumanitatea este deja aici. Mai degrabă, întrebarea este ce fel de postumani vom fi.

Așa, cam cât de trans-umani suntem?

Trans-umanismul acordă un interes foarte mare cuceririlor tehnologice, „încrezându-se mereu în aportul tehnicii la trecerea („transition”) de la uman la post-uman”. Cei doi termeni sunt echivalaţi în cazul unor autori, iar uneori trans-umanismul este doar o formă mai radicală a post-umanismului. Există încă dezbateri actuale cu privire la încadrarea celor două concepte. În orice fel ar fi, ceea-ce-urmează-după-uman nu este de fapt o ruptură totală de acesta, ci vine cumva în continuarea lui, fără a-l nega. Nick Bostrom spune că civilizaţia post-umană ar putea îmbrăca diferite forme, putând chiar să fie foarte asemănătoare cu anume există în prezent.

Bostrom scrie în eseul „Controversa simulării”:

1. Este foarte posibil ca rasa umană să se stingă înainte de a apuca stadiul postman; 2. Este aproape imposibil ca o civilizaţie postumană să deruleze un număr semnificativ de simulări ale istoriei sale evolutive; 3. Este aproape sigur că trăim într-o simulare generată de calculator.

Ultima dintre cele trei teze propuse de filosoful de la Yale nu este chiar fericită pentru oameni, aceştia putând fi de fapt rezultatul exerciţiilor de simulare venite din partea unor post-umani care au capacitatea tehnologică de a realiza aşa ceva. Oricât de imposibilă ar părea această accepţie, există totuşi oameni de ştiinţă care cred că evoluţia tehnologică ar putea conduce omenirea şi către un astfel de pas. Aceştia deja trec în rândurile trans-umaniştilor, pe care îi critică vehement Francis Fukuyama. Acesta este de părere că acest curent „este cea mai periculoasă idee”. Nick Bostrom este, de altfel, unul dintre promotorii înverşunaţi ai trans-umanismului, acesta înfiinţând în 1997, alături de David Pearce, World Transhuman ist Association.

Radicalismul acestei mişcări provine de fapt din încrederea oamnenilor de ştiinţă că se poate depăşi o anumită barieră a tehnicii care să conducă lumea către inclusiv „trezirea unei conştiinţe” în cazul unui computer care depăşeşte puterea de procesare umană. Este cazul savantului Ray Kurzweil, care este convins de faptul că puterea în momentul depăşirii puterii de calcul a minţii umane, computerul se va trezi la „conştiinţă”.

Hans Moravec este un trans-umanist pentru care mintea umană va putea fi „descărcată” într-un computer, lăsând deoparte întreg corpul uman, văzut de el în calitate numai de impediment împotriva „nemuritoarei” minţi. Cum se face acest lucru: un robot al chirurgiei creierului scanează creierul şi construieşte o simulare computerizată a tuturor proceselor chimice şi electrice care au loc la nivelul scoarţei cerebrale. Apoi program va fi ulterior copiat la nivelul robotului mecani drept „creierul” său. „Poţi să alegi să-ţi muţi mintea dintr-un computer în altul, care este mai avansat tehnic şi mai bine adaptat unui mediu nou”, spunea Moravec încă din anul 1988. Upgrade-ul se realizează de această dată la nivelul noului mediu sau noului „corp” al conştiinţei care sare dintr-un loc în altul. Aceasta este una dintre cele mai radicale poziţii, deoarece vizează clar nu transformarea umanului, ci moartea sa. În cazul unor autori precum Hans Moravec, corpul nu mai este decât un material biologic ce trebuie înlocuit, esenţa fiinţei umane fiind de fapt mintea, care trebue practic conservată. Corpului îi trebuie aduse ajustări sau îmbunătăţiri pentru a face faţă minţii umane, iar trans-umanismul vine cu soluţia radicală a înlocuirii sale prin mediul tehnologizat al computerului. Filosofii minţii nu pot fi de acord cu siguranţă cu această poziţie. Pentru ei conştiinţa este clar inseparabilă de trup, iar dacă totuşi mecanismul „mutării” ei este funcţionabil, atunci în mod cert vor exista repercusiuni decisive asupra manifestării ulterioare a acesteia. Noul mediu de existenţă al conştiinţei va influenţa în mod cert bun „funcţionare” a ei sau starea ei ca atare.

Umanitatea însăşi nu dispune de anticorpi împotriva tehnologiei, văzută ca un mecanism de dez-umanizare. Umanitatea este virusată de „aberaţiile” ştiinţei-tehnologiei, care nu fac altceva decât să conducă omul către un fel de deadline al său. Nu mai există niciun fel de integrare sau re-asamblare a umanităţii în contextul epuizării sau a diluării sale în tehnică.

De la moderate la mai puţin moderate şi chiar radicale, punctele de vedere asupra chestiunii virtualului necesită un viu interes. Pot fi acestea acceptate simultan sau pot fi împăcate printr-un discurs moderat? Posibil. Ceea ce mă interesează acum este tocmai fluiditatea în privința translației proceselor: ce suntem noi în momentul conectării: avataruri sau cyborgi. Ei bine, eurile noastre digitale sunt cele care suprimă existența eului real. Ele devin un corpus de elemente atavaro-cyborgice, întrucât avem și conexiune reală, și nomadism digital. Cum? Urmează să aflați în prima meditație dintr-o serie de cinci care va analiza tocmai acest aspect: reconstrucția eului în cyberspațiu.

foto: pixabay.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *